România închide 2025 cu 9,7% inflație: energia și serviciile nu slăbesc presiunea pe bugetul nostru

România a intrat în 2026 cu o inflație care nu mai poate fi citită ca o medie rece, bună doar pentru grafice. La finalul lui 2025, rata anuală s-a oprit la 9,7% – ușor sub 9,8% în noiembrie – iar pe luna decembrie creșterea prețurilor a fost de 0,22%. Pe hârtie, cifrele pot arăta ca o încetinire. În realitate, ele descriu o inflație care își schimbă „motorul” și lovește în valuri: mai întâi facturile, apoi serviciile, apoi alimentele. Pentru populație, întrebarea nu este doar „cât”, ci „unde”: energie electrică, transport, produse de bază. Pentru economie, dilema rămâne aceeași: cum domolești scumpirile fără să frânezi prea abrupt activitatea.

Inflația în România devine, astfel, mai mult decât un indicator: este o hartă a presiunilor care se adună simultan în gospodării, în companii și în bugetul public.

9,7% la final de an: scădere mică, problemă mare

Coborârea de la 9,8% la 9,7% poate fi ușor vândută drept „stabilizare”, mai ales când dinamica lunară a fost modestă (0,22%). Însă tabloul general rămâne rigid: România încheie al cincilea an consecutiv cu inflație peste intervalul-țintă al Băncii Naționale, ceea ce menține presiunea pe politica monetară și pe așteptările din economie. În plus, nivelul de 9,7% a venit ușor peste estimările oficiale pentru finalul lui 2025 (în jur de 9,6%), diferență mică în aparență, dar relevantă ca semnal: dezinflația este mai lentă decât se proiecta.

Cu alte cuvinte, finalul de 2025 nu arată o inflație „calmă”, ci una care se rearanjează: o parte din șoc vine din energie și din factori administrativi/fiscali, iar o altă parte se rostogolește din costuri operaționale și salarii direct în prețurile serviciilor.

Ce s-a scumpit: serviciile conduc, nealimentarele țin aproape, alimentele rămân reperul social

Defalcarea pe componente explică de ce presiunea se simte puternic, chiar și când variațiile lunare par mici. În decembrie 2025 față de decembrie 2024, serviciile au crescut cu 11%, mărfurile nealimentare cu 10,48%, iar alimentele cu 7,75%, conform sumarizărilor publice ale datelor INS.

Diferența esențială față de alte episoade este rolul serviciilor. Acestea nu mai sunt „următoarea verigă” după scumpirea bunurilor, ci devin centrul de greutate al inflației. Aici se comprimă costuri cu forța de muncă, utilități, chirii și logistică – adică exact genul de cheltuieli care intră în prețuri finale plătite des, săptămânal, nu o dată pe sezon. Când serviciile sunt în frunte, inflația devine mai persistentă, pentru că acest segment coboară greu odată ce s-a repoziționat.

Alimentele, chiar dacă au o creștere anuală mai mică decât serviciile, rămân barometrul social. Ele sunt cheltuiala inevitabilă, repetată, iar aici percepția publică se formează rapid. Scumpirea cafelei cu aproximativ 24% a fost invocată ca exemplu de „taxă” pe ritualul cotidian: un produs banal, cumpărat des, care îți arată imediat că prețurile nu mai sunt stabile.

Șocul din facturi: energia electrică, +60,91% într-un an

Cea mai abruptă creștere din datele publice este la energia electrică: +60,91% în decembrie, în ritm anual. Este genul de variație care nu rămâne limitată la gospodării. Electricitatea intră în aproape fiecare etapă a economiei – producție, depozitare, transport, retail și servicii – astfel încât scumpirea se propagă în lanț, în prețuri tot mai largi.

În același set de informații apar și alte scumpiri relevante pentru viața de zi cu zi: cacao/cafea în jur de 24–25% anual, transport feroviar peste 24% anualizat și transport aerian cu creșteri semnificative. Când utilitățile și transportul cresc simultan, efectul se vede imediat în costul vieții și în comportamentul de consum.

Scumpirea energiei electrice este, practic, un multiplicator: lovește direct în facturi și indirect în prețurile altor bunuri și servicii.

Impactul imediat: consum mai prudent, presiune pe economisire și tensiune socială

În gospodării, inflația are două fețe. Prima este evidentă: costurile recurente cresc mai repede decât veniturile multor familii, mai ales când utilitățile și serviciile sunt în frunte. A doua este mai greu de măsurat, dar se vede în decizii: reduceri de consum, migrarea către mărci mai ieftine, amânarea unor cheltuieli, presiune pe economisire. Când energia sau transportul se scumpesc, aproape orice alt bun sau serviciu tinde să urce, pentru că energia intră în producție, depozitare și distribuție.

Când serviciile au +11% într-un an, presiunea se extinde către cheltuieli care nu pot fi evitate la nesfârșit: sănătate, reparații, transport, chirii. Iar când scumpirile la alimente și servicii se suprapun, apare un efect subestimat: tensiunea socială. Percepția că „totul crește” se instalează ușor chiar și în perioade când unele produse se mai ieftinesc. Într-o economie în care încrederea consumatorilor contează, această percepție poate deveni, ea însăși, un factor de frânare.

Presiune pe companii și pe stat: costuri în lanț și un semnal pentru dobânzi

Pentru companii, inflația ridicată funcționează ca un clește. Costurile cresc (materii prime, utilități, logistică, salarii), iar cererea poate încetini pe măsură ce populația devine mai prudentă. Firmele sunt forțate să aleagă: cât transferă în preț fără să piardă clienți și cât absorb din marjă fără să-și compromită investițiile.

La nivel macro, inflația de 9,7% păstrează BNR într-o zonă de prudență. Temperarea lunară poate alimenta speranțe de reducere a dobânzilor în 2026, însă banca centrală va evita semnale care ar putea reaprinde anticipațiile inflaționiste cât timp nivelul anual rămâne ridicat.

Statul, în paralel, resimte inflația prin indexări (pensii, salarii, cheltuieli publice) și prin presiunea de a păstra un echilibru între protecția socială și disciplina bugetară. În perioade de inflație mare, veniturile bugetare pot crește nominal, dar cresc și costurile statului, iar spațiul real de manevră se îngustează.

Ce urmează în 2026: două scenarii și aceeași miză – previzibilitatea

În 2026, discuția se mută de la „cât a fost” la „cum scade și cu ce cost”. Scenariul optimist pornește de la efectele de bază: comparațiile cu luni foarte scumpe din anul anterior pot ajuta la reducerea inflației în a doua parte a anului, iar o evoluție lunară temperată ar putea deschide, treptat, spațiu pentru relaxarea dobânzilor. Într-un asemenea context, consumul s-ar putea stabiliza și investițiile ar putea prinde curaj, mai ales dacă volatilitatea din energie se reduce.

Scenariul prudent include riscuri clare: modificări administrative și fiscale care se transferă rapid în prețuri, noi scumpiri în energie (inclusiv prin schimbarea unor scheme de plafonare) și presiuni din piața muncii care se duc în costul serviciilor. Dacă aceste riscuri se materializează, inflația poate rămâne „încăpățânată”, iar condițiile monetare pot rămâne stricte mai mult timp.

În ambele variante, miza pe termen mediu nu este doar să scadă procentul, ci să redevină previzibil. Pentru populație, previzibilitatea înseamnă bugete care „țin” de la o lună la alta. Pentru companii, înseamnă planificare: investiții, prețuri, salarii, contracte. Pentru stat, înseamnă că ajustările bugetare nu sunt înghițite imediat de noi creșteri de costuri.

Costul vieții rămâne, în final, indicatorul pe care îl simte toată lumea, indiferent de cât de bine arată sau nu arată procentul din comunicate.